În fiecare zi, ore nesemnificative trec fără ca eu să realizez ce vreau să fac, prin ce să trec, şi ce mi se pregăteşte. Sunt la o vârstă la care ar trebui să mă distrez, la o vârstă unde poveştile despre marijuana şi băutură, sex şi manele mă scot din sărite şi într-o ultimă aflu că unora nu le mai place să citească, în timp ce eu ascult un profesor ce îmi vorbeşte despre condiţia geniului şi cad într-o mică invidie, realizez imenşii paşi pe care trebuie să-i fac să îmi permit măcar să mă gândesc că într-o zi exista acea şansă ca numele meu să ajungă într-un şir plin de genii.
               Mă regăsesc prea puţin în problemele adolescenţilor din ziua de azi, citesc romane în care singurătatea este întâlnită la personajul principal, în care disperarea apare des, pentru că le înţeleg. Sunt strigat în multe feluri, ignor mulţi oameni, aud înjurături, răspund doar în gând, şi sfârşesc frumos prin a ţine cartea în mână şi prin a admira geniile ruseşti, foamea ce îl înnebunea pe Knut Hamsun şi acel parfum minunat pe care îl căuta Jean-Baptiste Grenouille în romanul lui Patrick Süskind. Şi apoi, ajung acasă, văd familia, făcând acelaşi lucru, aceaşi ceartă, acelaşi zgomot pe care îl acopăr cu muzica, şi un zâmbet pe buze când vorbesc cu Ea, şi când ştiu că următoarea zi o voi vedea, îi voi putea zâmbi, îi voi putea şopti uşor în urechi, şi să-i strâng mâna puternic pentru că vreau să ştie că sunt mereu acolo şi că voi fi mereu, fie că va fi o plajă sub lună cu armata ei stelară, fie pe un mal dintr-un parc bucureştean, în timp ce toţi ceilalţi sunt la liceu, copiind la lucrările de control. După acele ore cu Ea, mă duc spre şcoală, ascult muzică, rămân cu gustul buzelor Ei şi mă gândesc la ore pe care trebuie să le suport alături de nişte oameni pentru care etichetările sunt necesare, mă gândesc doar la următoarea zi când o să putem privi cum frunzele cad jos pentru a crea o nouă lume pentru noi şi pentru a ne asculta mărturisirile. Mă întorc într-un sfârşit la cărţi, pentru că ştiu că o să mă tachineze cu viaţa trăită pe un peron al lui Octavian Paler.
               Şi aşa pentru mine adolescenţa este o îmbinare mirifică şi mioapă între visele mele şi realitatea pe care o trăiesc fericit alături de ea…

               Îşi întoarse privirea, căutând să întâlnească ochii celei de lângă el. Niciunul nu spunea nimic, aşteptau fiecare ca celălalt să facă sau să zică ceva. El s-a ridicat şi s-a dus mai în faţă, lăsând marea să-i atingă picioarele. Ţinea adidaşii în mână şi privea marea infinită. Nu îşi intoarse privirea atunci când ea îl lua în braţe.
                – Obişnuiai să îmi şoptesti versuri în fiecare seară, să creezi câte o lume nouă, pe care doar noi o ştiam. Nu aveai nevoie de hârtie, îţi ajungea mica nebunie. Ce ai păţit?
                Nu îi spunea nimic. Privea marea, îşi amintea de tot ce era frumos înainte si de valurile reci in care se scaldau. Ştia ca nu-i face bine sa traiasca in trecut, dar era singura realitate în care se putea îneca.
                Îşi aruncă adidaşii în apă, privea cum erau umpluţi de ea şi cum şireturile se lăsau purtate de micile valuri. Întoarse capul, îi lua mâinile în a le lui şi le lăsa pe lângă corp. Îşi amintea că înainte obişnuia să se lase îmbrăcat în ele, să îi simtă respiraţia, să o audă în fiecare seară.
                Dădu drumul mâinilor şi le băgă în buzunar. Pentru el marea însemna necunoscut, iar vântul nemurire. Din cauza asta venea mereu pe această plajă. Asta era muza lui, căutarea lui asupra raiului.
                – Nici acum nu înţeleg de ce veneam aici cu tine. Înainte nu aduceam pe nimeni,refuzam să vin cu alţi oameni aici. E locul unde mă simt eu bine nu singur, cum zic unii. Dar întotdeauna mă relaxam când auzeam marea izbindu-se de pământ şi vântul şoptind poveşti neştiute.
                Lăsă capul în jos, privindu-şi picioarele. Îi simţea căldura corpului, prezenţa. Îi plăcea, era acel sentiment pentru care nu a avut niciodată nume.
                – Nu ştiu de ce nu am putut să te ajut, nu ştiu de ce am părut rece, nu ştiu de ce deşi îţi şopteam versurile simţeam că preferi doar lumea ta, şi totuşi continuam să te sâcâi cu lumile mele. Âmi cer scuze.
                - Nu ai de ce să îţi ceri scuze. Ai avut rabdare, ai încercat. Nu mi-ai refuzat nimic, m-ai întrebat, ai institat puţin, chiar am crezut că o să îmi descarc nervii pe tine, dar te opreai şi zâmbeai. Apoi m-ai lasat, m-ai aşteptat. Acum te las eu pe tine să te hotărăşti dacă ai sau nu nevoie de timp. Eu o să te aştept mereu, o să fiu la geam, zâmbind când o să te văd, şi o să ştiu că ai trecut peste tot şi toate. Dar dacă vrei să fiu alături de tine trebuie doar să îmi spui.
                Îl sărută pe obraz şi se îndepărtă puţin de el, reuşind însă să audă un „mulţumesc” din partea lui. Se întoarse şi plecă, având speranţe şi simţind un zâmbet undeva în spate.

               Stătea singur în cameră şi picta. Singura sursă de lumină era veioza de langă planşă. Îi era greu să termine, cuiele din mână îl dureau. Voia să le scoată, dar nu putea. Desena un înger crucificat, un înger al cărui păr lung trecea de umeri, aripile erau lăsate, fără putere, fără pene. Corpul îi era plin de tăieturi şi lovituri, murdărind cârpa de pe el cu sânge. Cuiele din picioare, încheieturi şi mâini îi aminteau artistului de propria durere. Continua să picteze, uneori îi mai dădeau şi lacrimile. Privi pictura. Părea terminată, dar el simţea că ceva lipseşte. A început apoi să picteze o cruce întoarsa pe pieptul îngerului. În pictură era Lucifer. Acum plătea pentru păcatele sale, pentru că a pierdut o luptă dusă fără voia lui. Lăsa cerneala neagră să curgă pe corpul celui căzut. Al doilea dumnezeu al lumii, cel ce a cunoscut şi raiul şi iadul. Artistul se aşeză şi începu să plângă. Durerea era mare de fiecare dată. Nu putea picta nimic altceva, iar suferinţa celui din pictură era simţită şi de el. Era un artist diferit faţă de ceilalţi.

               Totul mergea bine. Era ca un zeu, avea propriile lumi acum. Nu îl mai putea deranja nimic. Îşi ţinea întotdeauna ghiozdanul cu el, uneori deschis, uneori închis. În foarte puţine cazuri stătea şi el afară. Îi plăcea mai mult să stea în ghiozdan, se simţea mai în siguranţă. Frumuseţea acestor lumi era neîntâlnită, bizară.
                Era superior omului, şi ştia asta. Însă nu totul era în ordine. Îl deranja faptul că micul lui prieten prefera să stea în ghiozdan, în siguranţă. Ce putea merge rău în lumea creată de el? A avut grijă la tot. Dar prefera să nu se gândească la asta, nu ştia sigur dacă micul lui prieten îi putea citi gândurile. A întors puţin capul pentru a vedea ghiozdanul. A observat că imediat s-a închis. A simţit că ceva nu e în ordine. A observat apoi că totul devenea albastru, şi că din pereţi a început sa curgă un lichid roz. În faţa vărsării de roz apăru o mască albă, cu ochi negrii şi un zâmbet larg. Apoi au început să mai curgă încă două. În dreapta apăru o altă mască zâmbitoare, iar în centru o altă mască. Aceasta nu mai zâmbea, ochii arătau tristeţe. Sub ochi se puteau vedea lacrimi de sânge. Îi părea foarte familiară masca, avea un sentiment de cunoaştere. Deodată două din măşti au pornit spre el, iar din ghiozdan se auzi un ţipăt foarte ascuţit şi puternic. Şi-a acoperit urechile, dar văzând că măştile se apropiau a luat-o la fugă. Auzea râsete puternice, înfundate, pline de ură. Voia sa iasă din această lume.

               Dormea liniştit. Lângă el era ghiozdanul gol şi cărţile aruncate prin cameră. Pe birou erau o grămadă de foi, pe câteva erau scrise diverse proze, pe altele erau desene foarte ciudate, portrete, forme necunoscute şi culori deschise şi îmbinate dubios. Pereţii erau pătaţi, pictaţi cu diferite forme. Un mic râs îl nelinişti, îi agita somnul. Râsul persista, iar băiatul se trezi. Privi pe geam, spre cerul albastru închis, luminat uşor de stele. Auzi râsul din nou şi se ridică în capul oaselor. Încă se auzea, iar pe el îl deranja. S-a dus la geam. Nimeni nu era afară. S-a întors. În cameră totul părea în ordine. A ocolit patul, îndreptându-se spre birou şi atunci a văzut ceva intrând în ghiozdan. A rămas pe loc, prin minte au început să-i apară tot felul de imagini şi situaţii. Apoi a gândit logic, trebuie să fie un şobolan. S-a apropiat un pic şi s-a întins pe burtă. Din ghiozdan se auzi un mic râs, apoi se închise imediat… more…

               Avea ghiozdanul in mână şi fugea singur pe stradă. Afară era foarte întuneric, puţină lumină venind de la lună. S-a împiedicat. S-a întors, s-a uitat o vreme, apoi s-a ridicat, şi-a luat ghiozdanul şi strângându-l puternic în braţe a continuat să fugă. Şoptea într-una că nu o să fie prins, că vrea să rămână singur, cum a fost până acum, să fie doar el şi micul lui prieten din ghiozdan. Clipele acelea în întuneric… desenele de pe mâna stângă îi erau dovezi ale faptului că totul era o realitate. Oamenii cu mască ce îl urmăreau îi vroiau doar răul, vroiau să îl ducă în acel loc unde totul e albastru şi roz, şi uneori aude ţipete. Nu îi place acolo, se simte urmărit, vânat. El vrea doar locul lui, raiul lui, ce şi-a creat el personal. Şi el e dumnezeu, de ce nu îl lasă cei cu mască în pace… ce vor demonii ăştia de la el?
                S-a lovit de un om care traversa şi a căzut. Când a observat că nu mai are ghiozdanul în mână a început să caute disperat prin jur. Bărbatul l-a apucat liniştit de umăr şi l-a întrebat daca e ok. „Trebuie să fug de ei, altfel or să mă bage în cameră, or să mă tortureze, or să mă mintă… nu vreau camera aia albastră, nu.. urăsc rozul, şi parcă mai văd şi sânge… eu sunt dumnezeu… eu mi-am creat lumea”, e tot ce a reuşit să şoptească înainte să vomite pe bărbat. A fost apoi împins la pământ şi a auzit când a fost făcut nebun. „Nu sunt nebun… tu nu înţelegi. Nimeni nu înţelege, din cauza asta vreau să fiu singur”. Şi-a luat ghiozdanul în braţe din nou şi s-a întors. Aştepta să vadă dacă mai vine cineva. Apoi de nicăieri o mască albă îi zâmbea, corpul se forma repede… more…

                 Am zâmbit. Ce rost mai avea, ştiam că totul se va termina. În tren totul era normal, toţi se simţeau bine. Zâmbeau, râdeau. Glumeau, dar eu râdeam puţin după care mă prefăceam că mă uit pe geam. Am fost întrebat dacă sunt ok. Normal că sunt, ce era să zic. Se simţeau prea bine ca să îmi expun acum problemele, gândurile, paranoia. Am mai stat cinci minute şi m-am ridicat, ducându-mă la toaletă. Când am auzit întrebarea unde te duci am răspuns ca din instinct „natura”. M-am dus în următorul vagon şi am stat uitându-mă la geam. Nu puteam să mă plimb ca idiotul prin tren. După o vreme observ că ne-am apropiat de gara din Constanţa, astfel că m-am dus înapoi, mi-am luat bagajul şi am coborât. Le-am zis că mă duc la baie, că nu apucasem în tren. Când am văzut că nimeni nu era atent m-am dus spre alt peron şi am urcat într-un tren care ducea spre Bucureşti. Aveam destui bani cât să dau să fiu lăsat în pace. De la Bucureşti aveam să vorbesc cu o prietenă şi să plec cu ea în Londra. Cunoaşte pe cineva acolo, o să stăm o vreme, şi apoi ne luăm propiul apartament. Ea vrea să se ducă acolo pentru că îi este mai bine, eu pentru că mă simt în plus aici. Şi aşa am luat decizia de a pleca… de a lăsa totul în urmă.

                 Ne privim continuu. Nu ne vorbim, pentru că fiecare din noi poartă o mască. Faci ca totul să pară bine, dar ştim amândoi că nu. Încă mă întreb ce vrei de fapt. A trecut atât de mult timp încât nu mai ştiu exact ce sa fac, ce vreau, ce urmează… sunt pierdut într-o lume proprie, schizofrenică, umplută de paranoia şi trădări. Mă simt singur, cu cineva în spate parcă râzând de starea mea. Nu ştiu exact cine e, dar e cu siguranţă atotputernic, pentru că el mă aduce în starea asta de rahat. Mintal. Şi într-o lume reală, în care aspir la multe, mă înec într-o mediocritate. Nu, mă înec într-o sărăcie şi umilinţă proprie, dându-mi sfaturi singur. În minte îmi apar oameni, dar într-un final sunt doar eu purtând diverse măşti. Şi toate ajung la aceaşi concluzie. Eşti singur… vei sfârşi singur! Urăsc să aud asta. Dar într-un fel parcă le dau dreptate. Întotdeauna m-am simţit calm atunci când mă plimbam de unul singur. Eram eu, şi diverse voci din minţi, ce îmi judecau acţiunile, viitorul. Şansele. Concluzia finală: more…

                   Stau şi privesc pe un perete gol. Alb, puţin pătat, trecut prin multe în ultimii ani. Dar până la urmă tot alb era. Monoton, imbecil. Mă enerva, dar nu aveam de gând să fac nimic. Aveam o sticlă de suc lângă mine, pe care am luat-o şi am băut din ea. Era rece. Acum găseam mulţumire în cele mai nesemnificative lucruri, sperând că poate aşa voi putea să trec peste probleme. Am încercat să le rezolv. Dar nu îmi iese nimic. Încerc în cel mai bun mod cu putinţă, să fie bine tuturor, dar nu îmi iese. Şi deşi ar trebui să primesc totuşi un mic ajutor, sunt singur. Sunt singur şi m-am săturat de tot. De viitorul care se spulberă cu fiecare zi trecută, de prezentul de căcat, şi de un trecut, scurt, dar plin de eşecuri, din cauza căruia mă încurajez să nu fac vreo greşeală. Dar fac numai greşeli. Am încercat să nu îmi mai pese de ele, dar eram judecat din cauza lor. Nu am fost arogant, şi mi s-a reproşat de câteva ori. Am fost arogant, şi am fost privit diferit. Nimic nu merge. Am încercat să fiu între, dar e greu, şi chiar dacă am reuşit, deja aveau părerile formate. Ce căcat mai e de făcut? Dacă îmi merge bine, îmi merge doar puţin. La început. Şi deşi apoi încep să lucrez şi mai mult, să ţin şi mai mult la ceva, se duce dracu’ tot.
                   Sunt într-o casă goală, nemobilată. În jurul meu am numai pereţii albi, o sticlă de suc şi un pistol… more…

           Ascult o melodie uşoară, acustică, o melodie care mă face melancolic. Îmi amintesc de visul de acum două seri. Visul în care te-am cunoscut si tot odată te-am pierdut. Îmi amintesc doar de zâmbetul tău frumos, care mă încălzea. De atunci ascult numai melodii acustice, care îmi readuc în minte acel zâmbet. Am ajuns melancolic din cauza unei seri… ceea ce mă face să mă simt bine, să am speranţe. Mi se întâmplă de multe ori să întorc capul pe stradă crezând că te voi vedea. Dar nu sunt decât oameni ai căror feţe îmi sunt necunoscute.
            Mă privesc în oglindă şi întodeauna sper ca într-o noapte să o intâlnesc. Pe acea fată pe care am văzut-o doar câteva secunde, dar pe care totuşi simt că o voi iubi pentru totdeauna. Zilele trec, şi tot la ea îmi este gândul. În fiecare seară ascult melodiile ce-mi amintesc de ea. Şi asta am făcut până când am visat-o din nou. more…