Poate…

           Cat de ciudata era vremea de afara atunci. Nu era nici un nor pe cer, soarele batea, dar nu puternic, vantul soptea, daca ascultai atent era un cantec frumos, ce te duce pe culmile visului. El nu putea trai altfel, era felul lui de a fi. Nega tot ce e real, nici el nu stie sigur de ce, dar asta facea. Intins in hamac, cu castile in urechi, ascultand muzica, privea soarele si dansul valurilor. Avea o privire nostalgica, o bere in mana si plaja sub el. Era un om intr-o pictura ce se voia simpla, dar nu complica deloc lucrurile, totul trecea pe langa el precum vantul. Undeva mai in stanga, in nisip, erau trei carti si un stilou, pianul isi spunea ultimele note, si in final versurile au inceput. Era sindromul singuratatii, acea nevoie de a fi mereu singur, doar cu tine si cu ceea ce iti apartine. Ce poti face doar cu atat? Nici el nu stie, acum era la mare, era pierdut, fara cuvinte. Exact ce spune si melodia, al carui titlu vorbeste de alt sindrom, dar in fond aceasi poveste. El de ce nu a fost la Stockholm? Ce il impiedica sa se duca acum? S-a ridicat in capul oaselor si a privit sticla de bere, apoi cerul, marea si intr-un final cartile. A zambit si s-a intins din nou, lumea nu il asteapta pe el, si el nu trebuie sa alerge dupa ceva ce nu hraneste visul sau. A stat cateva minute ascultand “Superman”, varianta celor de la The Blanks, care a reusit sa-i schimbe putin starea. Acum era gata sa danseze pe aceasta melodie. S-a miscat cat a putut, apoi s-a ridicat, a luat un ghiozdan, si-a pus cartile in el, a terminat berea si a facut cu mana plajei.
           “Ajung acasa si fac cumva sa vad si Stockholm. Apoi poate St. Petersburg…”