Cat de ciudata era vremea de afara atunci. Nu era nici un nor pe cer, soarele batea, dar nu puternic, vantul soptea, daca ascultai atent era un cantec frumos, ce te duce pe culmile visului. El nu putea trai altfel, era felul lui de a fi. Nega tot ce e real, nici el nu stie sigur de ce, dar asta facea. Intins in hamac, cu castile in urechi, ascultand muzica, privea soarele si dansul valurilor. Avea o privire nostalgica, o bere in mana si plaja sub el. Era un om intr-o pictura ce se voia simpla, dar nu complica deloc lucrurile, totul trecea pe langa el precum vantul. Undeva mai in stanga, in nisip, erau trei carti si un stilou, pianul isi spunea ultimele note, si in final versurile au inceput. Era sindromul singuratatii, acea nevoie de a fi mereu singur, doar cu tine si cu ceea ce iti apartine. Ce poti face doar cu atat? Nici el nu stie, acum era la mare, era pierdut, fara cuvinte. Exact ce spune si melodia, al carui titlu vorbeste de alt sindrom, dar in fond aceasi poveste. El de ce nu a fost la Stockholm? Ce il impiedica sa se duca acum? S-a ridicat in capul oaselor si a privit sticla de bere, apoi cerul, marea si intr-un final cartile. A zambit si s-a intins din nou, lumea nu il asteapta pe el, si el nu trebuie sa alerge dupa ceva ce nu hraneste visul sau. A stat cateva minute ascultand “Superman”, varianta celor de la The Blanks, care a reusit sa-i schimbe putin starea. Acum era gata sa danseze pe aceasta melodie. S-a miscat cat a putut, apoi s-a ridicat, a luat un ghiozdan, si-a pus cartile in el, a terminat berea si a facut cu mana plajei.
           “Ajung acasa si fac cumva sa vad si Stockholm. Apoi poate St. Petersburg…”

         Mai tii minte aceea prima noapte? Cand ai aparut prima oara in capul meu, ca o soapta, cum ai reusit sa ma sperii, sa ma pui in coltul camerei mele si sa ma lasi acolo tremurand toata noapte, si tu sopteai acelasi cantec mereu, acele versuri tragice, care ma duceau cu gandul la moarte, versuri ce ma speriau mai mult decat distopiile mele fara omenire, decat singuratatea in care ma adanceam zilnic, cu fiecare minut. Nopti intregi am stat in acelasi colt, cu mainile in cap intrebandu-ma cat o sa mai dureze, si in fiecare dimineata cantecul inceta brusc si totul parca revenea la normal. Era ca o simpla durere de cap, nu puteam sa mi-o explic deloc, dar incepeam sa ma obisnuiesc, si as minti daca as spune ca acel cantec nu era frumos, desi foarte trist. Din cauza acelor nopti nedormite ajunsesem intr-o stare destul de deplorabila, aveam cearcane, o lipsa maricica de calciu, ochii foarte albi ca rezultat, si mana stanga imi tremura constant de la tensiunea ridicata. Am plecat la munte, sperand ca poate asa voi reusi sa ma destind, dar ce sa vezi, acolo aveam sa te vad prima oara. Sau? Dar a fost frumos,doua nopti nu mi-ai cantat, am reusit sa dorm din nou, putin insa in comparatie cu ritmul obisnuit. Desi privind pe geam aveam mereu impresia ca vad ceva cunoscut refuzam sa accept acest lucru. Cand te-am vazut afara,cantand acel cantec, m-am bagat in pat speriat ca o fetita. Rad acum cand imi amintesc, desi tot ma sperie idea ca o sa se repete din nou. Fie cantecul, fie imaginea ta, fie atmosfera pe care o creai. Acum stau intr-o camera sumbra, toti peretii gri, un singur geam. Foi multe pe jos, toate scrisori pe care ti le-am scris tie. Sper ca le-ai citit. Atunci cand mi s-a zis ca nu existi am ramas mut. Eu te aveam mereu langa, te simteam trista, dar iti admiram zambetul, ochii verzi, parul de culoarea soarelui. Dar de ce imi cantai acel cantec, nu inteleg. De ce nu vrei sa-mi spui?
         Acum aici apune soarele. Ma intind si iti astept cantarea din nou. E singurul lucru care ma tine legat de tine si de nebunia care se invarte in jurul lumii create de tine. Acele versuri au creat tot, si acele versuri m-au inecat pe mine in aceasta stare. Canta-mi te rog, din nou!