Căderea (3)

         Ultima oră tocmai se termina. După o altă zi normală, Mark privea pe geam în timp ce profesorul dădea tema. Era ora de istorie, astfel că nu l-a vazut deloc pe Alex, dar ştia sigur că e pe acoperiş, citind ce i-a adus. Auzi soneria, astfel că începu să-şi strângă lucruriile. Profesorul încă nu ieşise asteptând ca elevii să elibereze clasa. Văzând că Mark nu părăsea clasa, sprijinindu-se de banca colegului din faţa sa, îi făcu observaţie. Mark însă nu-l auzi, uitându-se pe geam. Mark apoi fu lovit de cineva în burtă. Era Andreea, colega lui, care îi făcu semn. Mark întoarse instantaneu capul spre ea, întâlnindu-i privirea şi ochii verzi superbi. Apoi fu distras de vocea profesorului:
         – Trebuie să părăsiţi clasa domnule Christopher!
         Vocea sa impunătoare îl deranja într-un fel pe Mark, dar îşi îndrepta atenţia spre ieşirea clasei, unde un elev stătea sprijinit de tocul uşii. Era Alex care se uita la profesor, aşteptând o observaţie de la el. Andreea şi Mark stăteau unul lângă celălalt, privind curioşi la privirile dintre cei doi. Alex stătea serios, rece la privirea cruntă pe care profesorul i-o arunca.
         – Ai de gând să vii la examen?
         Continua să-l privească pe Alex, indignat de faptul că acesta nu lăsa capul jos. În cele din urmă Alex închise ochii, şi îşi scoase la iveală acel zâmbet de superioritate, un zâmbet care făcea ca totul să pară plin de speranţă din nou. Ce contrast, ce ironie. Un om care şi-a pierdut speranţa în lume şi omenire să aibă un zâmbet care te linişteşte şi îţi dă speranţe. Trecu pe lângă profesor şi îi spuse ridicând dosarele de la Mark:
         – Nu numai că am de gând să mă prezint, ba chiar am să iau cea mai mare nota.
         Avea în continuare acel zâmbet. Mark zâmbi şi el. Profesoara Marshall i-a spus că lui Alex nu-i place să fie lăudat, şi cu atât mai puţin să se laude. Dar acum Alex era convins de ceea ce spusese, şi avea de ce. Înca din primul său an la liceu acesta a luat cele mai mari note la examenele de istorie, şi era printre cei mai străluciţi elevi la literatură, filozofie şi religie. Dar era ateu. Însă nimeni din liceu nu îl ştia.
         Când ajunse la banca sa începu să-şi strângă lucrurile, şi îi salută pe cei doi colegi ai săi.
         – Noi te aşteptăm afară!
         Vocea lină a fetei îl impresiona pe Mark, care rămase surprins. Andreea îl apucă de braţ pe Mark şi îl trase în afara clasei, spunând la revedere profesorului. Până să iasă afară alex şopti un „ok” şi continuă să-şi strângă lucrurile, nebăgându-l în seamă pe profesor, care stătea în clasă aşteptând ca acesta să plece. Când ajunseră pe hol, Andreea îi zâmbi lui Mark şi îl întrebă:
         – Cum îl cheamă? Numele întreg… că ştiu că îl cheamă Alex. El a luat premiul pentru cea mai bună proză fantasy din oraş.
         Mark fu uimit când auzi că Alex câştigase un concurs. Doamna Marshall i-a spus că şi acesta scrie, dar n-a ştiut de faptul că a şi câştigat. În ochii săi acum Alex părea mult mai uimitor.
         – Nu ştiu. Nu am vorbit foarte mult. Îl cunosc de două zile. Dar dacă ştii că a câştigat concursul, n-ar trebui să îi ştii şi numele?
         – Eu am ajuns după ce s-a anunţat câştigătorul. Şi nici nu am participat la secţiunea fantasy, am participat la horror. E un concurs anual care are două secţiuni: horror şi fantasy. Alex a câştigat-o pe cea fantasy.
         – Nu am avut idee. Ştiam că scrie, dar nu mi-a spus că a şi câştigat un concurs. Poate a câştigat mai multe…
         – Nu contează câte am câştigat, oricum majoritatea prozelor fantasy au fost proaste. Elfi, dwarf, orci şi oameni. Toate au fost aşa. A fost prea uşor. Şi nici proza mea nu a fost strălucită.
         Andreea s-a speriat când a auzit vocea lui Alex. Acesta îi zâmbi şi se prezentă:
         – Alexander L. Tarner. Încântatt de cunoştinţă. Şi îţi ştiu întreg numele, deci nu trebuie să te prezinţi.
         Continuă să zâmbească, şi chiar şi Mark zâmbi când auzi numele întreg al colegului său. Cei trei plecară împreună. Mark şi Andreea îi spuneau lui Alex ce li s-a predat la istorie. Acesta asculta privind cerul, şi zâmbea de fiecare dată când ceva îl amuza. Când ajunseră în staţia de autobuz, Alex se uita după maşină şi îi întrebă pe cei doi dacă vor să meargă undeva. Andreea îi spune că nu poate, şi în cele din urmă plecă din staţie.
         – Presupun că i-ai citit dosarul?
         Alex zâmbi, şi confirmă din cap. Urcaseră în maşină, deşi nu erau siguri unde voiau să ajungă.
         – Ce-ar fi să mergem la cafeneaua Beroni?
         - Cum vrei tu! Îmi e indiferent. Tot ce mă interesează e să aibă Cola la rece. Îi răspunse acesta scoţându-şi din ghiozdan dosarele de la Mark
         Până să ajungă la cafenea Alex citi tot ce Mark îi dăduse, ceea ce îl surprinsese pe acesta. Când se aşezară jos şi cerură ce îşi doreau, Alex scoase din ghiozdan mai multe dosare, din care selectă doar trei, restul băgându-le în ghiozdan. Când îi veni sticla de Coca – Cola, acesta o dădu pe gât, şi apoi îl privi zâmbind pe Mark.
         – Presupun că vrei să vorbim! Am selectat deja romanul. Vreau să văd dacă eşti de acord cu alegerea mea.
         Zâmbea mult, aşteptând să vadă dacă va fi de acord.